Anglia

Am fost in vacanta in Anglia. Nu in Londra, ci intr-o zona  necolonizata de emigranti, unde cultura e nealterata de invazia strainilor.

Am stat intr-un orasel mic numit Kendal care are in jur de 30.000 de locuitori. La fiecare colt e un “Fish & Chips” si sunt multe case inghesuite cu gradini mici. Oamenii sunt foarte prietenosi si naturali.

Am vizitat muzeul orasului, Kendal Museum. Este un muzeu de istorie, arta si istorie naturala. Exponatele sunt bine intretinute si se pune mare pret pe detalii.

 

  

     

 

 

Cand ma duc in strainatate si am posibilitatea merg la scoala acolo ca sa-mi fac o parere despre invatamantul din alte tari. Am fost si in Irlanda acum 5 ani. Acum am mers la o clasa de copii mai mici decat mine fiindca cei de varsta mea aveau examene.

Cand a fost mama la o scoala sa aranjeze participarea mea la ore si i-a spus directorului ca suntem din Romania i s-a spus ca legea nu le permite sa ma primeasca. Mama a venit acasa dezamagita dar in aceeasi zi a avut o revelatie. Eu sunt si cetatean irlandez. Mama s-a dus inapoi la scoala si i-a aratat pasaportul meu irlandez. Directorul a spus ca asta schimba complet situatia si ca pot veni de a doua zi la scoala. Eu sunt mandra de cetatenia irlandeza. La momentul de fata e cel mai de pret lucru pe care il am si ma consider norocoasa ca o detin. Am de gand sa ma folosesc din plin de ea si sunt mandra de jumatatea mea irlandeza. Am observat in schimb ca cetatenia romana e mai mult un obstacol, un handicap in strainatate.

La scoala in Anglia se pune mare accent pe exprimarea cat mai complexa in scris si in vorbit. Se folosesc toate metodele ca elevii sa-si imbogateasca vocabularul si sa-si dezvolte exprimarea. Acei copii de 10 ani sunt in stare sa se exprime mai coerent si mai liber decat orice coleg de-al meu. Sunt experti in compuneri.

Favoritul majoritatii profesorilor si premiantul clasei mele citeste sacadat si nu e in stare sa poarte o discutie. Nu are logica si nici imaginatie. E un zombie cu 10 pe linie care memoreaza tot ce i se da fara sa inteleaga ceva. Uita tot dupa test sau ascultare dar el valorifica la maxim memoria pe scurta durata. E sufocat de pregatiri si nu are viata sociala. El este genul de elev cu care se mandreste scoala mea si, in general, scoala romaneasca. Si parintii, desigur.

La ora de matematica elevii din Anglia sunt incurajati si chiar li se cere sa faca toate calculele in minte. Sunt invatati sa fie eficienti si organizati. Noua ni se cere se scriem toate calculele si enunturile pe foaie.

La ora de stiinte au facut un experiment ca sa invete despre forta de frecare. Apoi profesoara le-a explicat ce e aceasta forta cu cele mai simple cuvinte si cu exemple cat mai relevante si practice astfel incat toata clasa a inteles. Eu am invatat anul trecut despre forta de frecare. Noua ni s-a explicat cu termeni stiintifici pe care un copil de 12 ani nu-i retine pentru ca nu-i spun nimic interesant si sunt greu de inteles.

In pauze am stat de vorba cu copiii. M-am imprietenit repede cu ei si erau foarte curiosi cum e scoala in Romania. I-am cam dezamagit. Mi-a placut foarte mult de ei, de buna lor dispozitie sincera, fireasca si naturala pe care nu o vad la copiii din Romania. Nu am regasit la ei rautatea si agresivitatea elevilor romani plini de frustrari. Toti mi-au spus ca vin de placere la scoala. Si asta se observa imediat.

Intre doua ore a avut loc “assembly”. Toti elevii si profesorii se aduna in sala de mese (care e si sala de sport) si directorul vorbeste despre diverse lucruri timp de 10-15 minute. De data asta a invitat doi copii sa-si citeasca compunerile deosebite. Apoi a tinut un scurt discurs motivational despre importanta educatiei. Aceste discursuri motivationale au loc atunci cand nu sunt alte subiecte de discutat. Adunarea asta are loc in fiecare zi.

La sfarsitul ultimei ore profesoara a citit clasei dintr-o carte pe care o citisem si eu. Fiecare si-a luat pozitia care i-a convenit. Unii stateau intinsi pe jos, pe burta sau se sprijineau unii de altii pe scaune. Se mutau dintr-o parte in alta a clasei sau chiar in fata profesoarei.

In Romania daca un elev sta altfel decat cu spatele drept pe scaun si mainele pe banca e apostrofat si i se reproseaza ca “e la scoala, nu la restaurant”. Acolo copiii sunt lasati sa se simta bine. Pentru ca acolo s-a descoperit stiintific ca pozitia in banca nu afecteaza desfasurarea orei.

Clasa are 30 de elevi. In ora copiii erau lasati sa schimbe impresii, sa se ajute unul pe altul, sa rada si sa glumeasca. Unii vorbeau despre lectie, pe altii i-am auzit ca vorbeau despre un videoclip. Poate ca asta a fost felul lor de a lua o pauza pentru ca nu se mai puteau concentra iar apoi s-au intors la lectie si la explicatiile profesoarei. Sau poate intelesesera deja lectia si nu mai erau atenti la ceva ce nu-i mai interesa. In clasa era in permanenta un murmur de mica intensitate si de bun simt care nu impiedica desfasurarea orei. Nu exista pretentia ca elevii sa fie muti, cum e la noi. La mine in clasa se intalnesc cele doua extreme: ori e liniste mormant, ori profesorul nu se mai aude din cauza elevilor. Ei au gasit calea de mijloc, cea normala. Chestie de mentalitate si de organizare.

Nu am vazut nicio preocupare a profesorilor fata de cum e aranjat parul fetelor, daca au oja sau machiaj, daca baietii au cercei sau cum stau elevii in banci. Lucruri care le noi sunt, pentru unii profesori, niste prioritati si motive care declanseaza multe crize de nervi ale acestora la clasa.

Copiii sunt incurajati sa participe activ la lectie pentru ca fiecare raspuns corect e apreciat si cele gresite sunt integrate in explicatiile din lectie, cautandu-se motivul pentru care elevul a gandit un raspuns gresit. Profesoara cauta in raspunsul gresit al elevului ce parte din explicatia ei l-a determinat pe el sa inteleaga eronat, astfel incat explicatia sa fie clara pentru toti. Profesoara nu se lasa pana nu intelegea toata lumea, caci pana la urma asta e meseria de profesor. Elevii sunt incurajati sa isi spuna ideile in clasa, oricat de deplasate ar fi pentru ca nu sunt umiliti sau batjocoriti cand gresesc sau cand au o idee mai neobisnuita.

Relatia dintre profesori si elevi acolo este de prietenie si colaborare, asa cum trebuie sa fie. Caci amandoi au unul si acelasi scop pe care trebuie sa-l atinga impreuna, scopul fiind intelegerea si insusirea materiei de catre elev. Unii copii stateau de vorba de placere cu profesoara in pauza. Profesorii si directorul ii salutau prieteneste pe hol pe copii.

In Romania multi profesori exclud ideea de colaborare. Ei percep doar subordonarea, insa unii elevi refuza sa se lase dominati si raspund cu aversiune fata de profesor (nu fata de materie, cum spun unii). La noi cand trece doamna director pe hol se da alarma, nu mai stiu elevii pe unde sa se piteasca. In scoala mea profesorii si mai ales directoarea sunt stiuti de frica.

Sistemul de invatamant romanesc nu are nicio legatura cu cel englezesc la momentul de fata, sunt imposibil de comparat. Nu stiu daca s-au apropiat vreodata dar daca da probabil a fost prin Evul Mediu. Si aici nu e vorba despre resurse materiale, asa cum se vaita toata lumea. E vorba de bun simt si respect reciproc castigat, nu impus.

Un prieten de-al meu si de-al parintilor mei a spus odata ca “elevul roman performeaza pe o platforma gresita”. Romania se lauda cu “olimpicii si campionii tarii”. Ei nu vin de pe bancile scolii, ei au sute de ore de pregatiri in spate pe langa talentul nativ. Sistemul romanesc nu scoate niciun olimpic, nici macar la nivel de judet. Tata a avut un coleg olimpic la chimie. Facea naveta cu trenul din Targoviste pana in Bucuresti saptamanal ca sa faca pregatire cu un profesor universitar. A avut locul asigurat la facultatea de chimie din Bucuresti. Acum e supraveghetor la un cazinou din Singapore.

 

In alta zi am mai vizitat o scoala. Directorul ne-a primit in biroul dumnealui si ne-a facut o scurta istorie a scolii. Apoi ne-a plimbat prin toate clasele, laboratoarele, bibliotecile si anexele scolii. Ne facea cunostinta cu profesorii pe care ii intalneam dar si cu elevii. Copiii erau bucurosi sa il vada.

M-a surprins ca si-a pierdut cateva ore bune ca sa prezinte scoala unor straini.

 

      

       

       

        

 

Cand ne plimbam prin curtea scolii s-a scuzat pentru ca se oprea sa adune gunoaie de pe jos. In Romania se considera o mare injosire ca un profesor sa adune gunoaiele elevilor. E de neconceput.

Nici acolo nu am vazut o preocupare fata de machiajul si oja fetelor. Toate aveau unghiile facute, purtau bijuterii si erau machiate. Singura pretentie e respectarea uniformei si sunt foarte stricti in privinta asta. La orice magazin se gaseste un set de doua uniforme la 9 lire (vreo 45 de lei).

 

Cand eram in Anglia a fost o perioada foarte calda. A avut loc un protest al baietilor de gimnaziu impotriva regulamentului scolar care nu le permitea purtarea pantalonilor scurti. Si-au cumparat asadar fuste pentru ca regulamentul nu interzicea asta. In urma protestului lor regulamentul s-a schimbat si de atunci au voie cu pantaloni scurti.

 

Cand compara scoala din strainatate cu scoala din Romania toti se leaga de resursele materiale si de programa scolara. Sunt si ele importante dar sunt niste schimbari majore care nu au nicio sansa in viitorul apropiat.

Eu ma leg de atitudinea profesorilor fata de elevi. Pentru asta nu e nevoie de bani si nici de legi noi. E nevoie de respectarea legilor actuale si de bun simt.

Puteti sa-i dati profesoarei mele de matematica tabla digitala, clasa ultra-moderna cu aer conditionat si toate dotarile posibile, asistent de profesor si sa-i injumatatiti clasa de elevi. Ora tot in teroare se va desfasura pentru ca asa stie si asa ii place sa o tina.

 

Deja imi e dor de normalitatea de acolo, de civilizatia, linistea si ordinea de la scoala si de pe strada. Pentru o societate ca asta am fost educata si ma regasesc in mentalitatea de acolo. Mi-e clar ca plec!

“Poveste dupa poveste”

Am aparut duminica, 25 iunie, la emisiunea “Poveste dupa poveste” la TVR1. A fost filmata pe data de 9 iunie. Am vorbit acolo cu Irina Luca si Catalin Apostol despre invatamantul romanesc, profesorul Ioan Ursu -“Proful online”- si despre mine. Discutia a fost mai lunga dar cu siguranta nu au avut loc pentru a include tot.

Nu o sa scriu despre emisiune pentru ca cel mai simplu este sa o vedeti aici daca vreti. Vreau insa sa scriu despre experienta mea si despre oamenii pe care i-am intalnit acolo.

Eram pe deal cu tata cand m-a sunat doamna Luca sa ma invite la emisiune. Nu aveam telefonul la mine si ajunsesem acasa foarte tarziu. Am vazut ca mi-a lasat un mesaj pe Facebook si am stabilit sa vorbim a doua zi la telefon. Doamna Luca mi-a facut o prezentare succinta a emisiunii. Mi-a spus si ca s-ar putea sa vina cineva de la Minsterul Educatiei -poate chiar ministrul- dar inca nu primise niciun raspuns. Mi-a fost destul de clar ca nu va veni nimeni. Cand ministrul a vorbit la radio Europa FM prin februarie despre ceea ce scriu eu a promis ca va trimite pe cineva la scoala mea. Probabil i-a luat vacanta prin surprindere chiar in drum spre Targoviste.

Inainte sa accept invitatia, m-am sfatuit cu parintii mei si ne-am uitat la editii mai vechi ale emisiunii. Noi nu prea ne uitam la televizor si nu suntem la curent cu emisiunile de pe canalele romanesti. Ne-a placut genul de emisiune pe care il face doamna Luca asa ca m-am dus. Initial a fost invitat si tata dar el a preferat sa ramana acasa.

Doamna Luca a trimis dupa mine un sofer plictisit pe la ora 9 fara un sfert. De fapt, cred ca era resemnat. Tata crede totusi ca era instruit sa nu ma oboseasca pe drum. Eu cred ca drumul Bucuresti-Targoviste si-a pus amprenta asupra dumnealui- nu a scos o vorba. Il inteleg, DN71 traverseaza sate interminabile si pline de radare prin care mergi cu 50 km/h. Drumul asta e un chin pentru orice sofer.

Cand am ajuns, in sfarsit, la Bucuresti, scapand de linistea profunda din masina, a trebuit sa astept putin soferul si am avut timp sa observ oamenii care alergau grabiti dintr-o cladire in alta, toti avand un business-look impecabil si vorbind intruna agitati la telefoane.

Cand am coborat din masina in fata unei cladiri mari, doamna Luca m-a intampinat cu un zambet cald dar nu am stat foarte mult de vorba pentru ca a trebuit sa se duca la machiaj si sa-si schimbe rochia (care mie chiar imi placea). In schimb, am stat de vorba la o cafenea de acolo cu doamna Gaita, foarte prietenoasa de altfel. Mi-a oferit o prajitura sau un ceai dar am preferat sa discutam pana vine cameramanul.

Imediat dupa aceea au filmat cateva cadre cu mine in masina si pe drum spre platoul de filmare pentru a-mi face prezentarea si am descoperit ca soferul nu e chiar asa de tacut.

Apoi am mers in platou si mi s-a aratat scaunul pe care voi sta. Mi s-a parut putin cam inalt si cam departat de masa dar era cu siguranta ajustat pentru adulti. Totusi era confortabil. Pe celelalte doua scaune au venit doamna Gaita si doamna Chivu cu care am stat de vorba si s-au facut cateva probe si ajustari in privinta luminii si a altor detalii.

M-au intrebat daca vreau sa merg la machiaj si au hotarat ca mi-ar trebui putina pudra. Pe hol, chiar in fata camerei de machiaj, era un grup de copii care venisera in excursie cu scoala. Se uitau mirati la mine, gandindu-se probabil ca eu ar fi trebuit sa fiu cu ei, nu printre adulti. La machiaj ma astepta o femeie tanara, obosita de la atata stat in picioare, chiar daca era inceputul zilei. M-a pudrat putin si intr-un minut eram gata.

Dupa aceea ne-am dus inapoi in platou si ne-am intalnit cu doamna Luca ce tocmai venise de la machiaj. Asteptam pe scaune cand a venit domnul Apostol. S-au facut cateva glume pe seama sacoului dumnealui dar mie imi parea ca dadea o nota de eleganta.

 

Image may contain: 4 people, people smiling, indoor

Ni s-au fixat microfoanele si, inainte sa incepem, am facut cateva probe de sunet iar doamna Luca m-a sfatuit sa vorbesc putin mai indraznet.

In platou atmosfera era foarte vesela, se radea si se glumea dar totusi treaba era luata in serios. Lucrurile erau bine organizate si singura intrerupere a filmarii a fost din cauza scartaitului unei sine pe care se deplasa o camera. Oricat a deranjat-o pe doamna Luca zgomotul, nu s-a gasit o solutie si a trebuit sa continuam asa.

Emisiunea a fost mai mult o discutie libera in care am schimbat impresii -sau cel putin asa am simtit eu. Am fost intrebata daca am avut emotii. Nu prea, foarte probabil din cauza ca toti au stiut sa ma faca sa ma simt bine, in largul meu. Vazand emisiunea, eu zic ca nu am fost nici asa frumoasa precum zice bunica dar nici atat de urata cum ma vad in oglinda cu lupa a mamei.

Dupa filmari am stat putin de vorba cu cei din platou. Apoi m-a invitat doamna Luca sa-mi arate studioul de montaj, cabina de sunet (unde am stat putin de vorba cu cativa domni) si o camera (care nu mai stiu cum se numeste) cu birouri pline de calculatoare, ceasuri si aparate cu multe butoane de unde se puneau reclame si emisiuni.

Am mers apoi impreuna cu doamna Luca si domnul Apostol la cantina. Doamna Luca mi-a cumparat o prajitura cu ciocolata recomandata de un domn de la sunet. Ne-am asezat la o masa si am povestit diverse.

Atmosfera era atat de primitoare ca nu as mai fi plecat. Doamna Luca a mers cu mine in masina pana la iesirea din complex si mi-a dat o carte fiindca stia ca imi place sa citesc.

 

Pe drum spre Targoviste soferul a ramas la fel de tacut dar eu eram prea fericita ca sa ma mai apese tacerea de o ora si jumatate.

Tot ce am povestit aici a durat 4 ore + drumul de 3 ore (dus-intors). Asta este doar partea la care am participat eu dar cate ore de munca sunt in spatele rezultatului final nu stiu, presupun ca multe.

In concluzie, mi-au placut oamenii cu care am avut de-a face acolo. Am promis ca atunci cand merg prin Bucuresti vara asta o sa o sun pe doamna Luca sa ne intalnim.

 

 

 

 

 

 

Rautate

Provin dintr-o familie ortodoxa obisnuita.

Clasele primare le-am facut la Liceul de Arte “Balasa Doamna”. In clasa I am purtat o discutie cu parintii mei in care mi-au explicat ca pot sau nu sa fac ora de religie la scoala. Am intrebat copiii care deja erau la scoala ce fac la orele de religie, ne-am uitat pe manuale si am hotarat ca nu vreau sa fac religia.

Conform legii de atunci, se facea o cerere la inceputul anului. Acum legea s-a schimbat, cei care vor sa faca religia trebuie sa faca cerere. La inceput a fost un fenomen de masa, foarte multi elevi nu au mai vrut sa faca ora de religie pentru ca atat ei cat si parintii lor erau nemultumiti de aceasta materie. Vazand asta, scoala Coresi a cerut parintilor ai caror copii nu mai faceau religie sa faca o cerere scrisa, cerinta ilegala. A fost o lovitura psihologica bazata pe lasiatea parintelui roman. Si-a atins scopul: Elevii s-au intors la ora de religie, parintii neavand curaj sa-si asume in scris decizia. Sa revenim: Cand am vrut sa depunem cererea in clasa I am fost refuzati pe motiv ca pot sa nu fac ora de religie decat daca sunt de alta religie, caz in care trebuie sa aduc adeverinta de la cult. Legea nu specifica asta. A fost o lupta intreaga pentru care am ajuns la minister. Dupa aceea, cererea a fost acceptata. La momentul ala eram singura din scoala care nu facea religie si nu era de alta religie. Eram privita ca o mica infractoare.

Profesorul de religie nu a putut sa accepte asta si m-a persecutat si hartuit in toti cei patru ani de scoala petrecuti acolo. Cand ma intalnea pe hol imi cerea justificari si imi aducea tot felul de reprosuri. La orele de religie, in absenta mea, profesorul le-a spus colegilor mei ca o sa ard in iad si ca sunt satanista. De asemenea, le-a cerut sa nu mai vorbeasca cu mine.

Atat la Balasa cat si la Coresi am fost ridicata in picioare si interogata, trasa la raspundere si hartuita pentru ca nu fac religie. Am fost prezentata ca exemplu negativ in fata clasei si, desigur, mi s-a spus ca “nu e bine cum gandesc” si ca “nu o sa ajung departe cu gandirea asta”.

Pentru problema asta tata a facut multe drumuri si reclamatii la Balasa si a avut mai multe discutii cu doamna director de la Coresi. Era si atunci, ca si acum, dreptul meu legal sa nu fac religia. Decizia mea nu deranja si nu afecta pe nimeni. A fost cea mai grea perioada pentru mine fiindca profesorul era foarte agresiv iar eu eram jumatate din cat sunt acum. N-o sa uit niciodata rautatea cu care m-a tratat si perseverenta cu care m-a hartuit.

Si ca sa intelegeti mai bine ce se invata la orele de religie, gasiti aici niste exemple.

Educatie

Asta asa, de Ziua Copilului.

1) Pe strada mea locuiesc bunicii lui Victor. El e putin mai mic decat mine. Vine foarte des pe aici si ne intalnim uneori. Acum 2 ani eram cu tata pe afara cand a aparut Victor necajit.

Tata: -Ce-ai patit, de ce esti suparat?

Victor: -M-a pedepsit tata.

Tata: -De ce?

Victor: -Fiindca am injurat.

Tata: -Si te simti nedreptatit?

Victor: -Da, pentru ca el injura toata ziua dar nu-l pedepseste nimeni.

 

2) Anul trecut eram cu tata intr-un magazin din Targoviste (Supeco) si langa noi se certau o mama cu un baiat putin mai mic decat mine. Copilul cerea insistent un pachet de biscuiti iar femeia a refuzat categoric si i-a cumparat altceva. Tata a intrebat-o de ce nu-i cumpara copilului ce-si doreste si ea a raspuns: “Asa sa faci dumneata cu copilul dumitale si sa te miri pe urma de ce ti se suie-n cap”. Tata nu a mai raspuns.

 

“Tiganul”

De cateva zile s-a umplut strada mea de copii. Nu stiu de unde au aparut atatia brusc, ei spun ca locuiesc aici de cand se stiu si acum s-a nimerit sa iasa toti din casa la joaca.

Initial il cunosteam doar pe unul dintre copii, un baiat cu 3 ani mai mic decat mine foarte ofticat si agresiv pe care il evit din cauza comportamentului sau. Cativa parinti ai copiilor din grup chiar vorbisera cu el pentru ca are obiceiul sa scuipe fetele in par si sa le agreseze.

Ieri i-am cunoscut si pe ceilalti copii prin intermediul acestui baiat si pareau in regula. Mi-am zis ca merita sa incerc sa ma imprietenesc cu ei chiar daca sunt mai mici decat mine.

Azi ne-am intalnit din nou pe-afara. In timp ce stateam de vorba a trecut pe langa noi un prieten si vecin de-al meu. E un baiat adoptat cu care am fost colega in clasele primare, curat si ingrijit, foarte bine-crescut si foarte corect. Nu se oftica la joaca si nu e agresiv. Este elev la scoala de arte si a obtinut multe premii la competitii de violoncel. Asta va fi meseria lui, deja s-a hotarat. Venea de la scoala si a spus ca-si lasa ghiozdanul in casa si vine sa se joace cu noi. Dupa ce s-a indepartat, copiii mi-au spus ca parintii nu-i mai lasa pe afara daca vine baiatul acela pentru ca…”e tigan”! Ce-i drept, baiatul are tenul putin mai inchis dar asta nu e un motiv sa eviti un copil pe care nu-l cunosti.

Copiii si-au insusit mentalitatea rasista pe care o vad la parintii lor si au ajuns sa urasca un baiat pe care nu-l cunosc. S-au dus in casa obligati de parinti dar au vorbit urat de baiatul acela din proprie initiativa. Copilul asta nu le-a facut nimic, unii nici nu-i stiu numele dar nu au voie sa se joace cu el pentru ca are pielea mai inchisa la culoare. Celalalt baiat despre care am scris mai sus ii injura, ii loveste si ii scuipa dar nu e nicio problema fiindca are tenul alb, nu?

Mentalitatea asta e foarte populara in orasul in care stau. Nu stiu daca se intalneste si prin alte parti.

Eu nu mai vreau sa am de-a face cu acesti copii si pe parintii lor nici nu-i mai salut. Intamplarea asta m-a scarbit total.

 

Minciuna ca mod de viata

Copilul e invatat acasa sa nu minta, sa nu se fereasca sa spuna adevarul. La inceput el e sincer, dar pe parcurs vede ca are de castigat daca minte si se descurca mai bine cu minciunile. Vede asta la scoala cand e intrebat de ce a intarziat sau de ce nu si-a facut tema si vede asta in jur. Observa ca cei care mint sunt in avantaj si isi simplifica viata sau chiar si-o imbunatatesc.

Asa, copilul invata sa minta ca sa traiasca convenabil. Vede ca minciuna e indispensabila si adevarul, de multe ori, se pedepseste. Copilul ajunge un adult mincinos si se incadreaza in societatea care l-a invatat arta de a minti.

Exemplu:

In clasa a V-a a venit un coleg la scoala de la a doua ora. S-a intalnit cu diriginta pe hol cand se indrepta spre clasa si a fost intrebat de ce a lipsit. Copilul a spus sincer ca nu s-a trezit la timp si a fost facut impertinent, nesimtit si obraznic. De atunci, colegul meu este bolnav ori de cate ori lipseste de la vreo ora.

Principala problema la clasa mea e intarziatul la ora (chiar daca profesorii intarzie mai mult decat elevii). Am lipsit si eu de cateva ori de la prima ora pentru ca m-am trezit tarziu. Scuza mea a fost ca “acum m-a adus tata” si profesorul nu a avut ce sa spuna. Pana la urma tata era vinovatul, nu eu. Pe de alta parte nu inteleg de ce elevul trebuie sa isi justifice intarzierea din moment ce i s-a pus absenta. Oricum profesorul nu e multumit de justificari (de multe ori penibile).

Alta problema e cand elevul nu-si face tema. Nu exista la mine in clasa scuze de genul “am fost plecat”, “am fost obosit” sau “mi-am ajutat parintii la ceva”. Profesorii considera aceste scuze o impertinenta din partea elevului. Este apreciata in schimb o minciuna de genul “mi-a fost foarte rau”.

Chiar daca profesorul e constient ca e mintit, (uneori ironizand minciuna) se declara multumit si elevul e fericit si el. Minciuna face parte din viata cotidiana a elevului.

 

 

 

Desenul e stiinta

Am in fiecare marti ora de desen. Profesorul este vesnic nemultumit de desenele noastre pe care mereu le terminam acasa. Adica avem tema la desen. Intotdeauna. Toate desenele trebuie sa fie la fel. Elevii nu sunt lasati sa-si manifeste creativitatea si imaginatia. Desenul e tratat ca o stiinta exacta, nu exista libertate de exprimare. Seamana cu matematica in toate privintele.
Desenul ar trebui sa fie o ora relaxanta atat pentru elevi cat si pentru profesor. Nu e o materie din care se da examen si nu implica cunostinte care ne-ar trebui in viitor. Nu ar trebui sa existe niciun stres.

Am pomenit de o intamplare in ultima mea postare dar am scris-o pe scurt. Inainte de vacanta acest profesor s-a referit la o colega numind-o “asta”. Ea a spus ca “asta” are un nume iar profesorul a injurat-o. Fata nu a spus nimic, parintii ei nu au venit la scoala.

Azi un coleg a scapat ceva pe jos in timpul orei. Profesorul i-a spus ca e satul de elevi ca el si poate sa-i dea doua perechi de palme pentru ca n-are nimeni ce sa-i faca fiindca se va pensiona in curand.

Intr-adevar, nu are nimeni ce sa-i faca. Colegii dumnealui nu l-ar sanctiona iar parintii elevului nu ar veni la scoala. Deci poate sa palmuiasca un elev pentru ca a scapat ceva pe jos daca vrea.

Am observat ca sunt doua categorii de profesori inainte de pensionare: cei care abia asteapta sa scape de scoala si elevi si cei care ar preda in continuare gratis de dragul meseriei si al copiilor. Am vazut la ce categorie se incadreaza profesorul de desen dar ce vina au elevii ca dumnealui nu si-a ales meseria potrivita?

Multi au adus ca scuza acestui tip de profesor problemele de acasa. Se spune ca elevii ar trebui sa inteleaga profesorii cu probleme personale si sa se adapteze supararilor si toanelor lor. Eu cred ca elevul nu trebuie sa fie afectat de problemele profesorilor.

Exista si copii cu probleme acasa. Unii sunt batuti, altii nu au parinti, nu au ce manca, au boli incurabile etc. Copiii sunt mult mai vulnerabili si neputinciosi in fata problemelor. Adultii stiu cum sa le faca fata.

Tata a avut o colega la gimnaziu, tot la Coresi (fosta nr. 5). O chema Marinela Mosnegut. Era modesta si retrasa. La scurt timp dupa terminarea gimnaziului a murit de leucemie. Nimeni de la scoala nu a stiut de boala ei. Tata isi aduce aminte cu tristete de ea si se intreaba daca a suparat-o vreodata si nu si-a dat seama. Fata a luat si ea, ca toti copiii generatiei ei, bataie cu rigla la palma.

Mi-am adus aminte de o intamplare din clasa a V-a. Unei colege ii murise bunica si nu avusese timp sa-si faca temele. Majoritatea profesorilor au inteles dar profesoara de matematica a spus ca nu e problema ei si trebuia sa vina cu tema facuta. De parca mai ai chef de teme dupa un deces in familie.

Inca 4 ore cu noi si nu o sa ne mai vedeti. Noi in schimb ne vom aduce aminte de dumneavoastra.

Lamuriri

Ultima mea postare a starnit multa ura. De cand am inceput sa scriu despre alte lucruri in afara de scoala am fost considerata impertinenta. Eu totusi ma bucur ca am scapat de multi prefacuti.

Am fost numita aroganta, nesimtita, rautacioasa, needucata, tupeista pentru ca i-am spus lasului las. Numiti-o cum vreti dar asa sunt: directa, intransigenta si neduplicitara. Nu ascund asta. Nu va convine? Sau va place tupeul asta numai cand vine vorba de scoala pentru ca va simtiti razbunati? In fata adultilor, oricat de netrebnici ar fi, copilul trebuie sa fie docil si umil, nu? De la mine n-o sa vedeti niciodata asta.

Mi s-a spus ca derapez, ca am gresit si ca ar trebui sa-mi cer scuze. Credeti ca eu o sa-mi schimb modul de gandire si modul de a fi pentru ca asa vor unii?

Mi s-a spus ca nu-i frumos sa pui public niste mesaje private. Asumati-va ce scrieti, eu imi asum.

Mi s-a spus ca sunt reprezentanta generatiei mele. Nu, eu nu reprezint pe nimeni. Majoritatea colegilor mei nu au demnitate, plang dupa note si lingusesc profesorii. Se lasa deposedati de kendame, telefoane si alte obiecte si cand vad un profesor le tremura genunchii. De altfel, toti se dau mari rebeli si pe mine ma fac nesimitita.
Inainte de vacanta un profesor a injurat o colega (care se crede mare tupeista) dar ea nu a spus nimic iar parintii nu au venit la scoala.
Saptamana trecuta s-a pus la ora de engleza intrebarea “Ce idealuri ai in viata?” si majoritatea au spus ca vor note mari. Asta vor ei de la viata, asta e cea mai mare dorinta a lor.
Asta ca sa va faceti o mica parere despre copiii cu care vreti sa ma aliez si pe care imi spuneti ca ii reprezint.

Pagina mea nu e restaurant sa intre oricine si sa comande ce vrea.
Unii imi spuneau in comentarii ca-mi dau unfollow de parca ar fi o pedeapsa. Sa stiti totusi ca foarte putini au dat unfriend/unfollow asa cum au promis. Nu ma hranesc cu like-uri. Ma bucur ca am scapat de o parte din lasi si ipocriti. Eu vreau pe pagina mea oameni care gandesc ca mine.

Cei care m-au jignit, m-au amenintat cu unfollow sau unfriend si au dat like comentariilor agresive au luat block. Am sters si unele comentarii care nu mi-au placut. Nu inteleg de ce se mira oamenii, e pagina mea. Eu vin la voi in casa sa va spun cum sa va aranjati mobila?

Multumesc celor care mi-au luat apararea in comentarii dar pe mine nu ma afecteaza comentariile unor oameni de proasta calitate pe care nici macar nu-i cunosc.

Lasul

Nu scap de lasi nici in timpul liber, oricat m-as feri de ei la scoala. Ei sunt cei pe care nu-i suport si impotriva carora scriu dar vor sa le rezolve problemele un copil de 14 ani pentru ca le e frica sa se puna rau cu ceilalti parinti si cu scoala. Stati linistiti ca daca se ducea dumnealui la sedinta in locul sotiei tot asa vota, e fix tipul de parinte las si ipocrit majoritar la Coresi.

Domnul Costea isi doreste o dezbatere publica la nivel national pentru marea problema care-l supara. Sa va raspund cu niste intrebari: Ce lege pedepseste copilul daca are asupra lui telefonul in ciuda votului si hotararii scolii? De cand au valoare de lege voturile unor parinti dresati sa execute tot ce le cere scoala? Ce credeti ca am patit daca nu am predat niciodata telefonul la cererea profesorilor asa cum au facut toti colegii mei inca din clasa a V-a? Nimic. Dar asta nu e o solutie pentru dumneavoastra pentru ca va desprindeti de turma si va puneti rau cu scoala si parintii.

Acest personaj era prieten cu mine pe Facebook dar e clar ca n-avem nimic in comun, dimpotriva. Cine se regaseste in atitudinea domnului Costea sa dea unfriend/unfollow.

 

    

Ambitii

Alaltaieri au murit doi copii de varsta mea din cauza ambitiilor si iresponsabilitatii parintilor lor.

Unul dintre ei a inceput alpinismul la 8 ani. Am avut si eu 8 ani acum nu foarte mult timp si stiu ca nu voiam decat sa ma joc. Niciun copil de 8 ani nu ar da joaca pe performanta. Cei doi copii au fost impinsi de parinti spre performanta, nu li s-a dat de ales. Cei doi sunt victimele parintilor lor.

Vorbesc din proprie experienta, am avut si eu momentul meu de glorie la o varsta frageda. La 7 ani jumate m-am apucat de ciclism. Am vazut asta la tata si am vrut sa vad cum e. M-a sprijinit in noul meu hobby, mergea cu mine pe dealuri si pe munte. Am participat la o cursa de 30 km de MTB pentru care m-am antrenat 3 saptamani si am terminat-o. Eram singurul copil care mai facuse asa ceva. Am dat un interviu la ziar si am aparut la televizor.
Dupa concurs am avut o discutie cu tata. Mi-a explicat ca nu am adversari la categoria mea de varsta si daca mai particip la concursuri pot deveni faimoasa dar asta ar insemna sa ma antrenez mereu si sa renunt la joaca. Mi-a placut ciclismul si faima dar mai mult imi placea sa ma joc. Mi-am dat seama ca nu vreau sa renunt la joaca si la copilaria mea pentru performanta asta. M-am intors la papusile mele fara niciun regret. M-am lasat de ciclism si tata m-a inteles si nu m-a presat in niciun fel sa continui ciclismul, dimpotriva. Mi-a dat mereu de ales si a acceptat deciziile mele. Daca voia, putea sa ma convinga sa continui si acum as fi fost o ciclista faimoasa.

Romanii se mandresc cu astfel de campioni. De ce nu sunt si in Occident copii de 10 ani care doboara recorduri mondiale la alpinism? Pentru ca acolo oamenii nu risca vietile copiilor lor pentru faima si chiar daca ar vrea este ilegal. Pentru ei viata e cea mai importanta.