Educatie

Asta asa, de Ziua Copilului.

1) Pe strada mea locuiesc bunicii lui Victor. El e putin mai mic decat mine. Vine foarte des pe aici si ne intalnim uneori. Acum 2 ani eram cu tata pe afara cand a aparut Victor necajit.

Tata: -Ce-ai patit, de ce esti suparat?

Victor: -M-a pedepsit tata.

Tata: -De ce?

Victor: -Fiindca am injurat.

Tata: -Si te simti nedreptatit?

Victor: -Da, pentru ca el injura toata ziua dar nu-l pedepseste nimeni.

 

2) Anul trecut eram cu tata intr-un magazin din Targoviste (Supeco) si langa noi se certau o mama cu un baiat putin mai mic decat mine. Copilul cerea insistent un pachet de biscuiti iar femeia a refuzat categoric si i-a cumparat altceva. Tata a intrebat-o de ce nu-i cumpara copilului ce-si doreste si ea a raspuns: “Asa sa faci dumneata cu copilul dumitale si sa te miri pe urma de ce ti se suie-n cap”. Tata nu a mai raspuns.

 

“Tiganul”

De cateva zile s-a umplut strada mea de copii. Nu stiu de unde au aparut atatia brusc, ei spun ca locuiesc aici de cand se stiu si acum s-a nimerit sa iasa toti din casa la joaca.

Initial il cunosteam doar pe unul dintre copii, un baiat cu 3 ani mai mic decat mine foarte ofticat si agresiv pe care il evit din cauza comportamentului sau. Cativa parinti ai copiilor din grup chiar vorbisera cu el pentru ca are obiceiul sa scuipe fetele in par si sa le agreseze.

Ieri i-am cunoscut si pe ceilalti copii prin intermediul acestui baiat si pareau in regula. Mi-am zis ca merita sa incerc sa ma imprietenesc cu ei chiar daca sunt mai mici decat mine.

Azi ne-am intalnit din nou pe-afara. In timp ce stateam de vorba a trecut pe langa noi un prieten si vecin de-al meu. E un baiat adoptat cu care am fost colega in clasele primare, curat si ingrijit, foarte bine-crescut si foarte corect. Nu se oftica la joaca si nu e agresiv. Este elev la scoala de arte si a obtinut multe premii la competitii de violoncel. Asta va fi meseria lui, deja s-a hotarat. Venea de la scoala si a spus ca-si lasa ghiozdanul in casa si vine sa se joace cu noi. Dupa ce s-a indepartat, copiii mi-au spus ca parintii nu-i mai lasa pe afara daca vine baiatul acela pentru ca…”e tigan”! Ce-i drept, baiatul are tenul putin mai inchis dar asta nu e un motiv sa eviti un copil pe care nu-l cunosti.

Copiii si-au insusit mentalitatea rasista pe care o vad la parintii lor si au ajuns sa urasca un baiat pe care nu-l cunosc. S-au dus in casa obligati de parinti dar au vorbit urat de baiatul acela din proprie initiativa. Copilul asta nu le-a facut nimic, unii nici nu-i stiu numele dar nu au voie sa se joace cu el pentru ca are pielea mai inchisa la culoare. Celalalt baiat despre care am scris mai sus ii injura, ii loveste si ii scuipa dar nu e nicio problema fiindca are tenul alb, nu?

Mentalitatea asta e foarte populara in orasul in care stau. Nu stiu daca se intalneste si prin alte parti.

Eu nu mai vreau sa am de-a face cu acesti copii si pe parintii lor nici nu-i mai salut. Intamplarea asta m-a scarbit total.

 

Minciuna ca mod de viata

Copilul e invatat acasa sa nu minta, sa nu se fereasca sa spuna adevarul. La inceput el e sincer, dar pe parcurs vede ca are de castigat daca minte si se descurca mai bine cu minciunile. Vede asta la scoala cand e intrebat de ce a intarziat sau de ce nu si-a facut tema si vede asta in jur. Observa ca cei care mint sunt in avantaj si isi simplifica viata sau chiar si-o imbunatatesc.

Asa, copilul invata sa minta ca sa traiasca convenabil. Vede ca minciuna e indispensabila si adevarul, de multe ori, se pedepseste. Copilul ajunge un adult mincinos si se incadreaza in societatea care l-a invatat arta de a minti.

Exemplu:

In clasa a V-a a venit un coleg la scoala de la a doua ora. S-a intalnit cu diriginta pe hol cand se indrepta spre clasa si a fost intrebat de ce a lipsit. Copilul a spus sincer ca nu s-a trezit la timp si a fost facut impertinent, nesimtit si obraznic. De atunci, colegul meu este bolnav ori de cate ori lipseste de la vreo ora.

Principala problema la clasa mea e intarziatul la ora (chiar daca profesorii intarzie mai mult decat elevii). Am lipsit si eu de cateva ori de la prima ora pentru ca m-am trezit tarziu. Scuza mea a fost ca “acum m-a adus tata” si profesorul nu a avut ce sa spuna. Pana la urma tata era vinovatul, nu eu. Pe de alta parte nu inteleg de ce elevul trebuie sa isi justifice intarzierea din moment ce i s-a pus absenta. Oricum profesorul nu e multumit de justificari (de multe ori penibile).

Alta problema e cand elevul nu-si face tema. Nu exista la mine in clasa scuze de genul “am fost plecat”, “am fost obosit” sau “mi-am ajutat parintii la ceva”. Profesorii considera aceste scuze o impertinenta din partea elevului. Este apreciata in schimb o minciuna de genul “mi-a fost foarte rau”.

Chiar daca profesorul e constient ca e mintit, (uneori ironizand minciuna) se declara multumit si elevul e fericit si el. Minciuna face parte din viata cotidiana a elevului.

 

 

 

Lamuriri

Ultima mea postare a starnit multa ura. De cand am inceput sa scriu despre alte lucruri in afara de scoala am fost considerata impertinenta. Eu totusi ma bucur ca am scapat de multi prefacuti.

Am fost numita aroganta, nesimtita, rautacioasa, needucata, tupeista pentru ca i-am spus lasului las. Numiti-o cum vreti dar asa sunt: directa, intransigenta si neduplicitara. Nu ascund asta. Nu va convine? Sau va place tupeul asta numai cand vine vorba de scoala pentru ca va simtiti razbunati? In fata adultilor, oricat de netrebnici ar fi, copilul trebuie sa fie docil si umil, nu? De la mine n-o sa vedeti niciodata asta.

Mi s-a spus ca derapez, ca am gresit si ca ar trebui sa-mi cer scuze. Credeti ca eu o sa-mi schimb modul de gandire si modul de a fi pentru ca asa vor unii?

Mi s-a spus ca nu-i frumos sa pui public niste mesaje private. Asumati-va ce scrieti, eu imi asum.

Mi s-a spus ca sunt reprezentanta generatiei mele. Nu, eu nu reprezint pe nimeni. Majoritatea colegilor mei nu au demnitate, plang dupa note si lingusesc profesorii. Se lasa deposedati de kendame, telefoane si alte obiecte si cand vad un profesor le tremura genunchii. De altfel, toti se dau mari rebeli si pe mine ma fac nesimitita.
Inainte de vacanta un profesor a injurat o colega (care se crede mare tupeista) dar ea nu a spus nimic iar parintii nu au venit la scoala.
Saptamana trecuta s-a pus la ora de engleza intrebarea “Ce idealuri ai in viata?” si majoritatea au spus ca vor note mari. Asta vor ei de la viata, asta e cea mai mare dorinta a lor.
Asta ca sa va faceti o mica parere despre copiii cu care vreti sa ma aliez si pe care imi spuneti ca ii reprezint.

Pagina mea nu e restaurant sa intre oricine si sa comande ce vrea.
Unii imi spuneau in comentarii ca-mi dau unfollow de parca ar fi o pedeapsa. Sa stiti totusi ca foarte putini au dat unfriend/unfollow asa cum au promis. Nu ma hranesc cu like-uri. Ma bucur ca am scapat de o parte din lasi si ipocriti. Eu vreau pe pagina mea oameni care gandesc ca mine.

Cei care m-au jignit, m-au amenintat cu unfollow sau unfriend si au dat like comentariilor agresive au luat block. Am sters si unele comentarii care nu mi-au placut. Nu inteleg de ce se mira oamenii, e pagina mea. Eu vin la voi in casa sa va spun cum sa va aranjati mobila?

Multumesc celor care mi-au luat apararea in comentarii dar pe mine nu ma afecteaza comentariile unor oameni de proasta calitate pe care nici macar nu-i cunosc.

Ambitii

Alaltaieri au murit doi copii de varsta mea din cauza ambitiilor si iresponsabilitatii parintilor lor.

Unul dintre ei a inceput alpinismul la 8 ani. Am avut si eu 8 ani acum nu foarte mult timp si stiu ca nu voiam decat sa ma joc. Niciun copil de 8 ani nu ar da joaca pe performanta. Cei doi copii au fost impinsi de parinti spre performanta, nu li s-a dat de ales. Cei doi sunt victimele parintilor lor.

Vorbesc din proprie experienta, am avut si eu momentul meu de glorie la o varsta frageda. La 7 ani jumate m-am apucat de ciclism. Am vazut asta la tata si am vrut sa vad cum e. M-a sprijinit in noul meu hobby, mergea cu mine pe dealuri si pe munte. Am participat la o cursa de 30 km de MTB pentru care m-am antrenat 3 saptamani si am terminat-o. Eram singurul copil care mai facuse asa ceva. Am dat un interviu la ziar si am aparut la televizor.
Dupa concurs am avut o discutie cu tata. Mi-a explicat ca nu am adversari la categoria mea de varsta si daca mai particip la concursuri pot deveni faimoasa dar asta ar insemna sa ma antrenez mereu si sa renunt la joaca. Mi-a placut ciclismul si faima dar mai mult imi placea sa ma joc. Mi-am dat seama ca nu vreau sa renunt la joaca si la copilaria mea pentru performanta asta. M-am intors la papusile mele fara niciun regret. M-am lasat de ciclism si tata m-a inteles si nu m-a presat in niciun fel sa continui ciclismul, dimpotriva. Mi-a dat mereu de ales si a acceptat deciziile mele. Daca voia, putea sa ma convinga sa continui si acum as fi fost o ciclista faimoasa.

Romanii se mandresc cu astfel de campioni. De ce nu sunt si in Occident copii de 10 ani care doboara recorduri mondiale la alpinism? Pentru ca acolo oamenii nu risca vietile copiilor lor pentru faima si chiar daca ar vrea este ilegal. Pentru ei viata e cea mai importanta.

 

Afterschool

Ieri s-a dus tata cu o treaba la un afterschool din Targoviste. I-a placut ce a vazut acolo. Interiorul este bine amenajat, primitor iar curtea e spatioasa, ingrijita, cu multe locuri de joaca. Tocmai se montase o tiroliana de 30m.
Inainte sa plece a stat de vorba cu o fetita de clasa a III-a care i-a povestit cum e la afterschool.

-Iti place la afterschool?
-Da.
-Ce faceti aici?
-Facem teme si ne jucam.
-Cum va jucati?
-In functie de cate puncte adunam la rezolvarea temelor avem voie la anumite locuri de joaca.
-Si daca un copil nu are destule puncte nu are voie sa se joace unde vrea?
-Nu.
-Nu crezi ca unii copii nu vor avea niciodata destule puncte ca sa se dea pe tiroliana (la care trebuie cele mai multe puncte) ?
-Ba da.
-Si nu ti-e mila de ei?
-Ba da.

Scuze pentru abuzuri

Cand ne gandim la scoala ne gandim la un mediu educational sigur unde copiii sunt lasati pe mana unor specialisti in educatie.

Multe persoane care au comentat la postarile mele cauta scuze abuzurilor profesorilor sau le gasesc chiar justificate. De asemenea, ei pun pe picior de egalitate obraznicia unui elev cu violenta psihologica a unui profesor. Elevul, cel putin in clasele I-VIII, este neputincios in fata abuzurilor emotionale ale profesorului. Profesorul nu este asa neajutorat in fata unui elev impertinent care oricum nu ramane niciodata nepedepsit. Obraznicia elevului nu-l marcheaza psihic pe profesor asa cum se intampla in cazul elevilor. Cunosc multi copii traumatizati de profesori, dar niciun profesor traumatizat de vreun elev.

Abuzul emotional (abuzul psihologic, violenta psihologica) este interzis prin lege (ilegal) in scolile din Romania.
Cand vorbim de comportamentul profesorilor fata de elevi nu vorbim de ce-mi place mie sau ce vreau eu. Vorbim de ce spune legea si asta nu e negociabil.
Profesorii sunt obligati sa aiba cursuri de pedagogie si sunt ultimii oameni de la care te-ai astepta sa abuzeze psihologic copiii. Venit din partea unui om obisnuit, abuzul emotional poate fi justificat de nestiinta dar profesorul care abuzeaza copiii nu are nicio scuza.

Prin urmare, ii anunt pe cei care cauta scuze abuzurilor profesorilor ca nu sunt bine-veniti pe pagina mea.

Despre mine si educatia mea

Prietenii vechi ma cunosc dar in ultimele zile mi-am facut prieteni noi pentru care o sa fac o scurta prezentare.

M-am nascut in Irlanda de unde am venit cand aveam 3 ani. Tata e psiholog (bun) si ciclist (bun) iar mama e profesor de engleza (bun). Educatia primita de mica are la baza niste principii simple si eficiente si anume “ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”,”nimeni nu te poate obliga sa faci ceea ce nu vrei” si “demnitatea inainte de toate”.

In decursul anilor am analizat zilnic impreuna cu ai mei tot ce mi se intampla la joaca si la scoala si am devenit cumva specialista pentru varsta mea in a-mi analiza viata si in a vedea ceea ce altii nu observa sau nu li se pare important. La scoala doamna director m-a chemat de cateva ori la niste discutii private si am vazut ca a verificat daca sunt in stare sa-mi argumentez opinia pe care o aveam in clasa si pe grupul clasei noastre de pe Facebook (datorita postarilor mele acolo cam jumatate dintre parinti au interzis copiilor lor prezenta acolo si, in urma presiunilor facute, grupul s-a desfiintat).

Concluzia la care s-a ajuns in legatura cu mine este ca “sunt victima parintilor mei”. Asta e si un raspuns la intrebarile de genul “Sigur nu scrie altcineva ?” ,”Oare exista in realitate Anna Andronache ?”,”Nu e cumva fictiune ceea ce scrie ?”.
Prietenii nostri stiu toate lucrurile pe care le scriu de cand s-au intamplat.

Lupta noastra cu sistemul scolar e veche de sapte ani. Ar fi cazul sa fiu in stare ca la 14 ani, dupa sapte ani in care mi s-a cerut continuu sa-mi justific modul de gandire, sa povestesc niste intamplari de la scoala dupa ce au fost discutate si analizate in amanunt cu parintii mei si pentru care s-au formulat reclamatii la scoala, inspectorat si minister.

La scoala mi s-a spus mereu ca “nu e bine cum gandesc” si “cu gandirea asta nu o sa ajungi departe”. Da, sunt “victima” parintilor mei si-mi place asa chiar daca unora nu le convine. A spus cineva ca o sa am probleme pentru ceea ce scriu. Mai mult decat sa fiu mutata la alta scoala nu are nimeni ce sa-mi faca, nu ma da nimeni afara din tara.

Stati linistiti ca nu sunt cu nimic mai speciala decat copiii de varsta mea. Mie doar mi s-a dat curajul si sustinerea sa scot gunoiul de sub pres.

Mai pe seara o sa scriu ceva mai special, tot de la scoala.