Anglia

Am fost in vacanta in Anglia. Nu in Londra, ci intr-o zona  necolonizata de emigranti, unde cultura e nealterata de invazia strainilor.

Am stat intr-un orasel mic numit Kendal care are in jur de 30.000 de locuitori. La fiecare colt e un “Fish & Chips” si sunt multe case inghesuite cu gradini mici. Oamenii sunt foarte prietenosi si naturali.

Am vizitat muzeul orasului, Kendal Museum. Este un muzeu de istorie, arta si istorie naturala. Exponatele sunt bine intretinute si se pune mare pret pe detalii.

 

  

     

 

 

Cand ma duc in strainatate si am posibilitatea merg la scoala acolo ca sa-mi fac o parere despre invatamantul din alte tari. Am fost si in Irlanda acum 5 ani. Acum am mers la o clasa de copii mai mici decat mine fiindca cei de varsta mea aveau examene.

Cand a fost mama la o scoala sa aranjeze participarea mea la ore si i-a spus directorului ca suntem din Romania i s-a spus ca legea nu le permite sa ma primeasca. Mama a venit acasa dezamagita dar in aceeasi zi a avut o revelatie. Eu sunt si cetatean irlandez. Mama s-a dus inapoi la scoala si i-a aratat pasaportul meu irlandez. Directorul a spus ca asta schimba complet situatia si ca pot veni de a doua zi la scoala. Eu sunt mandra de cetatenia irlandeza. La momentul de fata e cel mai de pret lucru pe care il am si ma consider norocoasa ca o detin. Am de gand sa ma folosesc din plin de ea si sunt mandra de jumatatea mea irlandeza. Am observat in schimb ca cetatenia romana e mai mult un obstacol, un handicap in strainatate.

La scoala in Anglia se pune mare accent pe exprimarea cat mai complexa in scris si in vorbit. Se folosesc toate metodele ca elevii sa-si imbogateasca vocabularul si sa-si dezvolte exprimarea. Acei copii de 10 ani sunt in stare sa se exprime mai coerent si mai liber decat orice coleg de-al meu. Sunt experti in compuneri.

Favoritul majoritatii profesorilor si premiantul clasei mele citeste sacadat si nu e in stare sa poarte o discutie. Nu are logica si nici imaginatie. E un zombie cu 10 pe linie care memoreaza tot ce i se da fara sa inteleaga ceva. Uita tot dupa test sau ascultare dar el valorifica la maxim memoria pe scurta durata. E sufocat de pregatiri si nu are viata sociala. El este genul de elev cu care se mandreste scoala mea si, in general, scoala romaneasca. Si parintii, desigur.

La ora de matematica elevii din Anglia sunt incurajati si chiar li se cere sa faca toate calculele in minte. Sunt invatati sa fie eficienti si organizati. Noua ni se cere se scriem toate calculele si enunturile pe foaie.

La ora de stiinte au facut un experiment ca sa invete despre forta de frecare. Apoi profesoara le-a explicat ce e aceasta forta cu cele mai simple cuvinte si cu exemple cat mai relevante si practice astfel incat toata clasa a inteles. Eu am invatat anul trecut despre forta de frecare. Noua ni s-a explicat cu termeni stiintifici pe care un copil de 12 ani nu-i retine pentru ca nu-i spun nimic interesant si sunt greu de inteles.

In pauze am stat de vorba cu copiii. M-am imprietenit repede cu ei si erau foarte curiosi cum e scoala in Romania. I-am cam dezamagit. Mi-a placut foarte mult de ei, de buna lor dispozitie sincera, fireasca si naturala pe care nu o vad la copiii din Romania. Nu am regasit la ei rautatea si agresivitatea elevilor romani plini de frustrari. Toti mi-au spus ca vin de placere la scoala. Si asta se observa imediat.

Intre doua ore a avut loc “assembly”. Toti elevii si profesorii se aduna in sala de mese (care e si sala de sport) si directorul vorbeste despre diverse lucruri timp de 10-15 minute. De data asta a invitat doi copii sa-si citeasca compunerile deosebite. Apoi a tinut un scurt discurs motivational despre importanta educatiei. Aceste discursuri motivationale au loc atunci cand nu sunt alte subiecte de discutat. Adunarea asta are loc in fiecare zi.

La sfarsitul ultimei ore profesoara a citit clasei dintr-o carte pe care o citisem si eu. Fiecare si-a luat pozitia care i-a convenit. Unii stateau intinsi pe jos, pe burta sau se sprijineau unii de altii pe scaune. Se mutau dintr-o parte in alta a clasei sau chiar in fata profesoarei.

In Romania daca un elev sta altfel decat cu spatele drept pe scaun si mainele pe banca e apostrofat si i se reproseaza ca “e la scoala, nu la restaurant”. Acolo copiii sunt lasati sa se simta bine. Pentru ca acolo s-a descoperit stiintific ca pozitia in banca nu afecteaza desfasurarea orei.

Clasa are 30 de elevi. In ora copiii erau lasati sa schimbe impresii, sa se ajute unul pe altul, sa rada si sa glumeasca. Unii vorbeau despre lectie, pe altii i-am auzit ca vorbeau despre un videoclip. Poate ca asta a fost felul lor de a lua o pauza pentru ca nu se mai puteau concentra iar apoi s-au intors la lectie si la explicatiile profesoarei. Sau poate intelesesera deja lectia si nu mai erau atenti la ceva ce nu-i mai interesa. In clasa era in permanenta un murmur de mica intensitate si de bun simt care nu impiedica desfasurarea orei. Nu exista pretentia ca elevii sa fie muti, cum e la noi. La mine in clasa se intalnesc cele doua extreme: ori e liniste mormant, ori profesorul nu se mai aude din cauza elevilor. Ei au gasit calea de mijloc, cea normala. Chestie de mentalitate si de organizare.

Nu am vazut nicio preocupare a profesorilor fata de cum e aranjat parul fetelor, daca au oja sau machiaj, daca baietii au cercei sau cum stau elevii in banci. Lucruri care le noi sunt, pentru unii profesori, niste prioritati si motive care declanseaza multe crize de nervi ale acestora la clasa.

Copiii sunt incurajati sa participe activ la lectie pentru ca fiecare raspuns corect e apreciat si cele gresite sunt integrate in explicatiile din lectie, cautandu-se motivul pentru care elevul a gandit un raspuns gresit. Profesoara cauta in raspunsul gresit al elevului ce parte din explicatia ei l-a determinat pe el sa inteleaga eronat, astfel incat explicatia sa fie clara pentru toti. Profesoara nu se lasa pana nu intelegea toata lumea, caci pana la urma asta e meseria de profesor. Elevii sunt incurajati sa isi spuna ideile in clasa, oricat de deplasate ar fi pentru ca nu sunt umiliti sau batjocoriti cand gresesc sau cand au o idee mai neobisnuita.

Relatia dintre profesori si elevi acolo este de prietenie si colaborare, asa cum trebuie sa fie. Caci amandoi au unul si acelasi scop pe care trebuie sa-l atinga impreuna, scopul fiind intelegerea si insusirea materiei de catre elev. Unii copii stateau de vorba de placere cu profesoara in pauza. Profesorii si directorul ii salutau prieteneste pe hol pe copii.

In Romania multi profesori exclud ideea de colaborare. Ei percep doar subordonarea, insa unii elevi refuza sa se lase dominati si raspund cu aversiune fata de profesor (nu fata de materie, cum spun unii). La noi cand trece doamna director pe hol se da alarma, nu mai stiu elevii pe unde sa se piteasca. In scoala mea profesorii si mai ales directoarea sunt stiuti de frica.

Sistemul de invatamant romanesc nu are nicio legatura cu cel englezesc la momentul de fata, sunt imposibil de comparat. Nu stiu daca s-au apropiat vreodata dar daca da probabil a fost prin Evul Mediu. Si aici nu e vorba despre resurse materiale, asa cum se vaita toata lumea. E vorba de bun simt si respect reciproc castigat, nu impus.

Un prieten de-al meu si de-al parintilor mei a spus odata ca “elevul roman performeaza pe o platforma gresita”. Romania se lauda cu “olimpicii si campionii tarii”. Ei nu vin de pe bancile scolii, ei au sute de ore de pregatiri in spate pe langa talentul nativ. Sistemul romanesc nu scoate niciun olimpic, nici macar la nivel de judet. Tata a avut un coleg olimpic la chimie. Facea naveta cu trenul din Targoviste pana in Bucuresti saptamanal ca sa faca pregatire cu un profesor universitar. A avut locul asigurat la facultatea de chimie din Bucuresti. Acum e supraveghetor la un cazinou din Singapore.

 

In alta zi am mai vizitat o scoala. Directorul ne-a primit in biroul dumnealui si ne-a facut o scurta istorie a scolii. Apoi ne-a plimbat prin toate clasele, laboratoarele, bibliotecile si anexele scolii. Ne facea cunostinta cu profesorii pe care ii intalneam dar si cu elevii. Copiii erau bucurosi sa il vada.

M-a surprins ca si-a pierdut cateva ore bune ca sa prezinte scoala unor straini.

 

      

       

       

        

 

Cand ne plimbam prin curtea scolii s-a scuzat pentru ca se oprea sa adune gunoaie de pe jos. In Romania se considera o mare injosire ca un profesor sa adune gunoaiele elevilor. E de neconceput.

Nici acolo nu am vazut o preocupare fata de machiajul si oja fetelor. Toate aveau unghiile facute, purtau bijuterii si erau machiate. Singura pretentie e respectarea uniformei si sunt foarte stricti in privinta asta. La orice magazin se gaseste un set de doua uniforme la 9 lire (vreo 45 de lei).

 

Cand eram in Anglia a fost o perioada foarte calda. A avut loc un protest al baietilor de gimnaziu impotriva regulamentului scolar care nu le permitea purtarea pantalonilor scurti. Si-au cumparat asadar fuste pentru ca regulamentul nu interzicea asta. In urma protestului lor regulamentul s-a schimbat si de atunci au voie cu pantaloni scurti.

 

Cand compara scoala din strainatate cu scoala din Romania toti se leaga de resursele materiale si de programa scolara. Sunt si ele importante dar sunt niste schimbari majore care nu au nicio sansa in viitorul apropiat.

Eu ma leg de atitudinea profesorilor fata de elevi. Pentru asta nu e nevoie de bani si nici de legi noi. E nevoie de respectarea legilor actuale si de bun simt.

Puteti sa-i dati profesoarei mele de matematica tabla digitala, clasa ultra-moderna cu aer conditionat si toate dotarile posibile, asistent de profesor si sa-i injumatatiti clasa de elevi. Ora tot in teroare se va desfasura pentru ca asa stie si asa ii place sa o tina.

 

Deja imi e dor de normalitatea de acolo, de civilizatia, linistea si ordinea de la scoala si de pe strada. Pentru o societate ca asta am fost educata si ma regasesc in mentalitatea de acolo. Mi-e clar ca plec!

“Poveste dupa poveste”

Am aparut duminica, 25 iunie, la emisiunea “Poveste dupa poveste” la TVR1. A fost filmata pe data de 9 iunie. Am vorbit acolo cu Irina Luca si Catalin Apostol despre invatamantul romanesc, profesorul Ioan Ursu -“Proful online”- si despre mine. Discutia a fost mai lunga dar cu siguranta nu au avut loc pentru a include tot.

Nu o sa scriu despre emisiune pentru ca cel mai simplu este sa o vedeti aici daca vreti. Vreau insa sa scriu despre experienta mea si despre oamenii pe care i-am intalnit acolo.

Eram pe deal cu tata cand m-a sunat doamna Luca sa ma invite la emisiune. Nu aveam telefonul la mine si ajunsesem acasa foarte tarziu. Am vazut ca mi-a lasat un mesaj pe Facebook si am stabilit sa vorbim a doua zi la telefon. Doamna Luca mi-a facut o prezentare succinta a emisiunii. Mi-a spus si ca s-ar putea sa vina cineva de la Minsterul Educatiei -poate chiar ministrul- dar inca nu primise niciun raspuns. Mi-a fost destul de clar ca nu va veni nimeni. Cand ministrul a vorbit la radio Europa FM prin februarie despre ceea ce scriu eu a promis ca va trimite pe cineva la scoala mea. Probabil i-a luat vacanta prin surprindere chiar in drum spre Targoviste.

Inainte sa accept invitatia, m-am sfatuit cu parintii mei si ne-am uitat la editii mai vechi ale emisiunii. Noi nu prea ne uitam la televizor si nu suntem la curent cu emisiunile de pe canalele romanesti. Ne-a placut genul de emisiune pe care il face doamna Luca asa ca m-am dus. Initial a fost invitat si tata dar el a preferat sa ramana acasa.

Doamna Luca a trimis dupa mine un sofer plictisit pe la ora 9 fara un sfert. De fapt, cred ca era resemnat. Tata crede totusi ca era instruit sa nu ma oboseasca pe drum. Eu cred ca drumul Bucuresti-Targoviste si-a pus amprenta asupra dumnealui- nu a scos o vorba. Il inteleg, DN71 traverseaza sate interminabile si pline de radare prin care mergi cu 50 km/h. Drumul asta e un chin pentru orice sofer.

Cand am ajuns, in sfarsit, la Bucuresti, scapand de linistea profunda din masina, a trebuit sa astept putin soferul si am avut timp sa observ oamenii care alergau grabiti dintr-o cladire in alta, toti avand un business-look impecabil si vorbind intruna agitati la telefoane.

Cand am coborat din masina in fata unei cladiri mari, doamna Luca m-a intampinat cu un zambet cald dar nu am stat foarte mult de vorba pentru ca a trebuit sa se duca la machiaj si sa-si schimbe rochia (care mie chiar imi placea). In schimb, am stat de vorba la o cafenea de acolo cu doamna Gaita, foarte prietenoasa de altfel. Mi-a oferit o prajitura sau un ceai dar am preferat sa discutam pana vine cameramanul.

Imediat dupa aceea au filmat cateva cadre cu mine in masina si pe drum spre platoul de filmare pentru a-mi face prezentarea si am descoperit ca soferul nu e chiar asa de tacut.

Apoi am mers in platou si mi s-a aratat scaunul pe care voi sta. Mi s-a parut putin cam inalt si cam departat de masa dar era cu siguranta ajustat pentru adulti. Totusi era confortabil. Pe celelalte doua scaune au venit doamna Gaita si doamna Chivu cu care am stat de vorba si s-au facut cateva probe si ajustari in privinta luminii si a altor detalii.

M-au intrebat daca vreau sa merg la machiaj si au hotarat ca mi-ar trebui putina pudra. Pe hol, chiar in fata camerei de machiaj, era un grup de copii care venisera in excursie cu scoala. Se uitau mirati la mine, gandindu-se probabil ca eu ar fi trebuit sa fiu cu ei, nu printre adulti. La machiaj ma astepta o femeie tanara, obosita de la atata stat in picioare, chiar daca era inceputul zilei. M-a pudrat putin si intr-un minut eram gata.

Dupa aceea ne-am dus inapoi in platou si ne-am intalnit cu doamna Luca ce tocmai venise de la machiaj. Asteptam pe scaune cand a venit domnul Apostol. S-au facut cateva glume pe seama sacoului dumnealui dar mie imi parea ca dadea o nota de eleganta.

 

Image may contain: 4 people, people smiling, indoor

Ni s-au fixat microfoanele si, inainte sa incepem, am facut cateva probe de sunet iar doamna Luca m-a sfatuit sa vorbesc putin mai indraznet.

In platou atmosfera era foarte vesela, se radea si se glumea dar totusi treaba era luata in serios. Lucrurile erau bine organizate si singura intrerupere a filmarii a fost din cauza scartaitului unei sine pe care se deplasa o camera. Oricat a deranjat-o pe doamna Luca zgomotul, nu s-a gasit o solutie si a trebuit sa continuam asa.

Emisiunea a fost mai mult o discutie libera in care am schimbat impresii -sau cel putin asa am simtit eu. Am fost intrebata daca am avut emotii. Nu prea, foarte probabil din cauza ca toti au stiut sa ma faca sa ma simt bine, in largul meu. Vazand emisiunea, eu zic ca nu am fost nici asa frumoasa precum zice bunica dar nici atat de urata cum ma vad in oglinda cu lupa a mamei.

Dupa filmari am stat putin de vorba cu cei din platou. Apoi m-a invitat doamna Luca sa-mi arate studioul de montaj, cabina de sunet (unde am stat putin de vorba cu cativa domni) si o camera (care nu mai stiu cum se numeste) cu birouri pline de calculatoare, ceasuri si aparate cu multe butoane de unde se puneau reclame si emisiuni.

Am mers apoi impreuna cu doamna Luca si domnul Apostol la cantina. Doamna Luca mi-a cumparat o prajitura cu ciocolata recomandata de un domn de la sunet. Ne-am asezat la o masa si am povestit diverse.

Atmosfera era atat de primitoare ca nu as mai fi plecat. Doamna Luca a mers cu mine in masina pana la iesirea din complex si mi-a dat o carte fiindca stia ca imi place sa citesc.

 

Pe drum spre Targoviste soferul a ramas la fel de tacut dar eu eram prea fericita ca sa ma mai apese tacerea de o ora si jumatate.

Tot ce am povestit aici a durat 4 ore + drumul de 3 ore (dus-intors). Asta este doar partea la care am participat eu dar cate ore de munca sunt in spatele rezultatului final nu stiu, presupun ca multe.

In concluzie, mi-au placut oamenii cu care am avut de-a face acolo. Am promis ca atunci cand merg prin Bucuresti vara asta o sa o sun pe doamna Luca sa ne intalnim.

 

 

 

 

 

 

Eveniment

Ieri am participat la primul eveniment fericit cauzat de postarile mele. Antrenorii de go Marius Ion (pe Facebook Sa Fim Seriosi) si Sebastian Ilie au organizat un concurs de go pe care mi l-au dedicat venind la Targoviste din Bucuresti si Mioveni.
Am fost placut surprinsa de idee si de efortul depus pentru a veni sa ma cunoasca.

Domnul Marius Ion de la clubul din Voluntari a petrecut o mare parte din timp cu mine si parintii mei, ne-a explicat jocul de go si am stat de vorba. In acest timp, de copii si de concurs s-a ocupat domnul antrenor Sebastian Ilie din Mioveni.

Pe urma a tinut un discurs foarte frumos despre mine si ceea ce scriu. Mi-au dat un premiu pentru curaj si apoi am spus si eu cateva cuvinte pentru prima oara in fata unui mic public.

Cei doi antrenori sunt oameni simpli, modesti si deschisi. Se vede ca sunt pasionati de go si de lucrul cu copiii.
Mi-a placut relatia de prietenie dintre antrenori si copii si modul liber si firesc in care isi vorbeau unul altuia.
Nu am vazut pana acum un grup atat de omogen format din copii cu varste atat de diferite.

Mi-am dat seama imediat ca imi place colectivul lor si copiii sunt genul cu care as vrea sa ma imprietenesc. Le-am spus pe loc ca as vrea sa merg la vara in cantonament cu ei.