Minciuna ca mod de viata

Copilul e invatat acasa sa nu minta, sa nu se fereasca sa spuna adevarul. La inceput el e sincer, dar pe parcurs vede ca are de castigat daca minte si se descurca mai bine cu minciunile. Vede asta la scoala cand e intrebat de ce a intarziat sau de ce nu si-a facut tema si vede asta in jur. Observa ca cei care mint sunt in avantaj si isi simplifica viata sau chiar si-o imbunatatesc.

Asa, copilul invata sa minta ca sa traiasca convenabil. Vede ca minciuna e indispensabila si adevarul, de multe ori, se pedepseste. Copilul ajunge un adult mincinos si se incadreaza in societatea care l-a invatat arta de a minti.

Exemplu:

In clasa a V-a a venit un coleg la scoala de la a doua ora. S-a intalnit cu diriginta pe hol cand se indrepta spre clasa si a fost intrebat de ce a lipsit. Copilul a spus sincer ca nu s-a trezit la timp si a fost facut impertinent, nesimtit si obraznic. De atunci, colegul meu este bolnav ori de cate ori lipseste de la vreo ora.

Principala problema la clasa mea e intarziatul la ora (chiar daca profesorii intarzie mai mult decat elevii). Am lipsit si eu de cateva ori de la prima ora pentru ca m-am trezit tarziu. Scuza mea a fost ca “acum m-a adus tata” si profesorul nu a avut ce sa spuna. Pana la urma tata era vinovatul, nu eu. Pe de alta parte nu inteleg de ce elevul trebuie sa isi justifice intarzierea din moment ce i s-a pus absenta. Oricum profesorul nu e multumit de justificari (de multe ori penibile).

Alta problema e cand elevul nu-si face tema. Nu exista la mine in clasa scuze de genul “am fost plecat”, “am fost obosit” sau “mi-am ajutat parintii la ceva”. Profesorii considera aceste scuze o impertinenta din partea elevului. Este apreciata in schimb o minciuna de genul “mi-a fost foarte rau”.

Chiar daca profesorul e constient ca e mintit, (uneori ironizand minciuna) se declara multumit si elevul e fericit si el. Minciuna face parte din viata cotidiana a elevului.